La 15 ianuarie 1850 s-a născut Eminovici Mihai, cel de-al șaptelea copil (din unsprezece) al lui Eminovici Gheorghe și al Ralucăi Eminovici (Jurașcu).
De la debutul din 1866 în revista Familia a lui Iosif Vulcan, Eminovici Mihai a devenit Mihai Eminescu și, sub acest nume, a trăit și a scris literatură și gazetărie pe ici, pe colo, în România diverselor geometrii politice și prin oarece străinătățuri între anii 1850 și 1889.
În volum a (fost) debutat de Titu Maiorescu – Poesii (ed. I, 1883). I s-a refuzat Premiul Academiei.
La 15 iunie 1883, Eminescu a (fost) înnebunit și, până la ultima suflare pe care și-a dat-o în sanatoriul dr Șuțu de pe strada Plantelor din București, a oscilat, tragic, între perioade de aparentă sănătate și episoade de revenire a bolii.
Corpul neînsuflețit al poetului a fost dus, pentru autopsie, la Spitalul Brâncovenesc. Doctorii au vrut să i se uite în cap, să vadă ce avea el acolo, dar, luați cu treaba cum erau, și pentru că se isprăvise programul de lucru, i-au uitat creierul într-un borcan, pe pervazul unei ferestre, unde acesta s-a și stricat.
De pe urma lui Eminescu ne-au rămas vreo patru poze și câteva zeci de kilograme de operă proprie și mai bine de o tonă de exegeze.
La celălalt capăt al continentului, la Lisabona, în faţa cafenelei “A Brasileira” şade, turnat în bronz, pe un scaun de bronz, la o masă de bronz, poetul Fernando Pessoa. Alături, pe un scaun gol, se aşază oamenii unul după altul, să-şi facă o fotografie cu Pessoa. Interiorul cafenelei “A Brasileira”, preferata poetului, a rămas aproape neschimbat, în memoria lui.
De altfel, Pessoa este mai prezent în Lisabona decât era în timpul vieţii sale (1888-1935). Chipul sau silueta sa sunt prezente în graffiti-uri, artişti stradali îi împrumută imaginea, se vând tricouri cu Pessoa, e prezent şi în lucrări de “artă academică”, e pretutindeni.
Portughezii au ales să-l omagieze pe poet ca pe unul de-al lor, nu ca pe vreun personaj fabulos venit din altă lume. Pessoa este o persoană familiară fiecărui portughez; e vecinul lor, e prietenul lor. Sigur că o astfel de abordare a posterităţii poetului are efecte şi asupra receptării operei sale, receptare tot caldă şi prietenoasă, iar nu idolatră.
Astfel, Pessoa este unul dintre cele mai vii personaje ale Lisabonei. N-ai cum să nu-l întâlneşti pe stradă iar dacă nu ştii cine e poți întreba și ai să afli îndată răspunsul.
Prezenţă postumă a lui Eminescu în memoria colectivă este păstrată, în mod nefericit, în texte şi reprezentări doldora de metafore, hiperbole, parabole, exaltări, adoraţii patetice şi misticoide, care, fiecare în parte şi toate laolaltă nu fac decât să te îndepărteze de persoana nefericitului de poet şi, astfel, şi de opera sa.
La Lisabona chiar poţi să bei un păhărel cu Pessoa; la noi nu ştiu cui i-ar veni să stea la aceeaşi masă cu o fiinţă înaripată, fie ea “Luceafăr” ori “Zburător”.
În anul 1911, la Galați, avea să fie dezvelit primul monument dedicat lui Eminescu. Aveau să urmeze alte câteva zeci de monumente, statui, busturi, în țară și în străinătate. În toate cazurile, atât comanditarii, cât și sculptorii (altfel artiști stimabili) s-au dovedit a fi depășiți de temă. La Galați, Eminescu iese dintr-o stâncă la poalele căreia se împleticește o femeie goală; la Montréal a apărut un Eminescu desculț, ambalat într-un halat și cu o mimică de retardat; la Blaj, capul lui Eminescu pare înfipt într-o bucată de pânză precum cel al marionetelor ce sunt manevrate cu degetele; la Cluj, Eminescu pare a fi scos în cătușe din sediul DNA; la Iași poetul apare înfășurat într-o draperie groasă; la Paris avem de-a face cu un Eminescu mutant, crescut între crengile unui copac; la Chișinău, în fața sediului Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, statuia lui Eminescu pare a-l înfățișa, prin atitudine și aroganță, pe Miron Cosma; la București, în fața Ateneului, găsim un Eminescu nud, cu un prosopel înfășurat în jurul șodurilor etc. etc.
Despre acest ultim Eminescu, cel din fața Ateneului Român, poetul T.O. Bobe a publicat cu ani în urmă (în revista Dilema), un text care merită citat: „Mă întreb cum să nu râzi în fața unui Eminescu nud și cum să nu-ți închipui instantaneu figurile altor scriitori în aceeași ipostază. Gândiți-vă la Maiorescu având un ștergar în jurul șoldurilor, la Caragiale camuflându-și Doamne iartă-mă cu pălăria, la Hortensia Papadat Bengescu în costum de baie, la Sadoveanu cu șuncile revărsate peste șnurul boxerilor.”
La sfârșitul anilor ʼ90, Alexandru Condeescu, directorul de atunci al Muzeului Național al Literaturii Române, a organizat, la sediul instituției, o expoziție Eminescu. Acolo și atunci am văzut pentru prima oară, expusă sub un “acvariu” de sticlă, masca mortuară a lui Eminescu (ipsosul a fost realizat la 16 iunie 1889, la Spitalul Brâncovenesc, de către sculptorul Filip Marin). Cutremurat, l-am rugat pe Condeescu să mă lase să țin în mâini mulajul. Și m-a lăsat. Ipsosul acela ieftin îl păstrează pentru eternitate pe Eminescu așa cum a fost și este mult mai impresionant decât toate marmurele în care a fost dăltuit sau bronzurile monumentale în care a fost turnat poetul.
Pe aceeași temă și în același spirit, Nichita Stănescu a scris despre înaintașul său: “Atâta să nu uitaţi:/ că el a fost un om viu,/ viu,/ pipăibil cu mâna.// Atâta să nu uitaţi:/ că el a băut cu gura lui,/ că avea piele/ îmbrăcată în ştofă.” Iar textul lui Nichita este o îmbrățișare mult mai frumoasă și mai adevărată decât exaltarea idolatră a lui G. Călinescu: “Ape vor seca în albie, și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtari, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale.”
sursa: mediafax.ro
